Prietenul cel mai bun
Ne-am cunoscut in momentul in care incepea restul vietii mele, al vietii lui si al multor altora. Ne-am simtit bine unul langa celalalt si am devenit apropiati. Putem sa glumim pe seama celuilalt fara sa ne suparam si cel mai important e ca putem sa tacem fara sa ne simtim stanjeniti. Sunt complet deschisa in prezenta lui si in bratele lui ma refugiez cand am nevoie de un umar pe care sa plang. Poate aici a fost “greseala” mea. Cumva, intre toate discutiile libere, momentele in care radeam, ne tachinam sau faceam alte lucruri impreuna, a intervenit altceva…ceva care parea ca o sa strice ordinea in care ma simteam atat de bine. Eu l-am privit ca pe un suflet geaman, care stie sa-mi dea un sfat, care stie sa ma critice si pentru care nu trebuie sa fac eforturi deosebite sa-l multumesc, sau sa-l pastrez langa mine. El m-a privit ca pe “femeia vietii” lui. Nu pot sa nu ma intreb ce l-a determinat sa se indragosteasca de mine…e singurul barbat care m-a vazut in momentele mele de slabiciune, de prostie, de teama…el e singurul caruia i-am aratat toate partile pe care am incercat sa le tin ascunse fata de barbati in general. Sau asta cauta barbatii? Pe cineva care are nevoie de ei? Nu m-am ferit sa-i spun ca am nevoie de el, pentru ca asa e si nu mi-a fost frica. Singurul lucru care lipseste sunt fluturasii…Stiu ca daca am deveni un cuplu, as fi linistita…si poate in timp as ajunge sa fiu si fericita…dar n-ar fi corect fata de niciunul. Amandoi meritam pe cineva care sa ne faca sa ne simtim in al noualea cer. Iar eu nu-i pot oferi asta. Si nici el mie. In momentul in care a inteles ca nu putem fi mai mult decat cei mai buni prieteni din lume, mi-a dat drumul…m-a lasat sa-mi urmez drumul. Dar nu a plecat de langa mine. Nu pot decat sa-i fiu recunoscatoare.
Tipul de pe net
In urma cu cateva luni, dupa o relatie de cativa ani, am decis sa ma despart de iubitul meu. Stiam de mult ca o sa se intample, era ceva nefiresc, ceva care venea din partea mea, nu a lui. Dupa certuri interminabile, dupa luni de zile de conflicte in care niciunul nu era multumit de ceea ce primea de la celalalt, am spus “Gata”. Nu mai avea niciun rost sa mai incercam, asa cum am facut de atatea ori. A fost greu. Foarte greu. O amica m-a "cuplat" online cu un prieten foarte bun de-al ei, ca sa ma ajute sa trec mai usor peste. Initial, m-am speriat, nu eram pregatita pentru cineva nou. Apoi am aflat ca locuieste in alt oras si m-am linistit. Eram la adapost. Am vorbit, am impartasit idei, fotografii, amintiri…de curand, am ajuns la momentul in care mi-a spus ca impun o bariera intre ‘’noi’’, ca uneori sunt rece, ca ar trebui sa las garda mai jos. Eu nici nu stiam ca era vorba de un ‘’noi”, sau ca tin garda sus. Am ramas putin blocata. Este un tip care le are pe toate si poate chiar ar merge ceva intre noi…daca n-ar locui in celalalt capat al tarii. Eu am nevoie de cineva care sa fie langa mine, nu inteleg relatiile la distanta, sau cel putin pe cele lungi si la distanta. Intre noi nu are cum sa fie ceva mai mult decat o aventura…o data la cateva luni, in cel mai bun caz. Mi-a exprimat si clar si mai putin clar dorinta lui ca noi sa fim impreuna intr-o buna zi. Insa eu nu pot nici sa concep acest lucru.
And the guy who has it all…
Stau si ma gandesc…de ce nu ma multumesc cu prietenul cel mai bun…care chiar ma iubeste si ar face orice sa fiu fericita si el ar fi fericit numai pentru ca m-ar vedea zambind, sau sa ma mut in orasul in care sta tipul de pe net…cu care as avea un inceput nou, as lua-o de la zero, fara prejudecatile in care traim cu totii in mediul nostru, fara cunostintele care ii fac pe ceilalti sa te eticheteze. Asa cum am mai facut o data, as putea sa o fac si acum. In schimb…stau si astept. Il astept pe tipul cu care am avut ceva deosebit, ceva pe care cuvintele nu-l pot descrie, dar care s-a terminat mult prea repede. E tipul pe care il vad zilnic si pe care nu pot sa-l uit. Cele mai dureroase sunt intrebarile…monologul interior…incepand cu “ce-ar fi fost daca?”, continuand cu “oare se mai gandeste la mine?” si “oare e fericit fara mine?” si terminand cu “oare voi sti vreodata?”. Este barbatul care m-a facut sa ma simt nesigura. Este barbatul care se uita intr-un anumit fel la mine si care ma atrage ca un magnet, care atunci cand ma atinge pe cap, sau pe umar, ma face sa tremur, al carui parfum ma imbata si a carui simpla prezenta ma face sa ma simt ca un copil. Este barbatul pe care il vreau si nu stiu daca il mai pot avea. Este singurul barbat…care m-a determinat sa-l pun pe el mai presus de mine si sa nu ma simt umilita in postura asta. Este barbatul pentru care nu pot sa plang, pentru ca lacrimile curg in interior, iar numele lui doare...doare al dracului de tare. Este barbatul de la care nu vreau decat sa stea in aceeasi camera cu mine. Este fiinta cu a carui imagine in minte, ma trezesc dimineata si adorm seara. Orice gest, orice privire ma zgandare si ma chinuie. Nu stiu daca mai simte ceva pentru mine, nu pun intrebari al caror raspuns nu vreau sa-l stiu…dar si eu fac acelasi lucru . N-as putea suporta sa fiu “prietena cea mai buna, indragostita de el”. Nu am atata putere.
Si pana la urma...? Care e scopul intregului tambalau? Unii ii iubesc pe altii, altii ii iubesc pe unii...Oare iubim pe cineva doar atata timp cat nu-l putem avea? O sa fim si noi vreodata jumatate din cuplul de batranei care se plimba prin Cismigiu, tinandu-se de mana? Si cine o sa fie cealalta jumatate? De ce mai trecem prin toate astea daca tot ne-am nascut murind?
