There's a new guy in town. This one actually has it all.

Acum...multe luni va povesteam de tipul ala care le are pe toate, care o daduse pe spate pe Eva. Guess what...turns out he didn't. But there's a new fish in town. Asta nou are niste maini care o infioara pe Eva de fiecare data cand ii cuprind intregul spate, foarte inteligent, communication skills la greu, are grija de ea cum nimeni n-a mai facut-o, o face sa se simta femeie, fiind barbat fara sa se straduiasca si stie toate lucrurile astea. Evei ii e dor de el cand nu e cu el si, uneori, chiar si atunci cand e cu el. Eva continua sa se mire ca inca nu l-a speriat. Viata ei nu e tocmai ca-n basme si el inca n-a dat bir. Eva se intreaba doar care e defectul lui ca pana acum nu pare sa aiba vreunul major. Poate doar ca nu-i ofera fluturasi.

Public enemies...la propriu si la figurat

You spin my head right round, right round when you go down, when you go down, down...asta fredonez. Am vazut trailer-ul la "The ugly truth" si mi s-a lipit piesa asta de neuronul de serviciu. Nicio legatura cu urmatoarele randuri.

Am patit-o ieri in mijlocul de transport in comun in care orice se poate intampla, 336. Eram cu prietena mea si vorbeam despre na, ce vorbesc gagicile (adevarul e ca nu mai tin minte) cand mi-am dat seama ca respectabilul care statea in fata mea, in picioare, avea un moment de intimitate. Isi scosese impotenta din pantaloni si si-o alinta gentil. M-am gandit sa nu-l perturb asa ca am coborat si am mers pe jos restul drumului. Needless to say ca, in momentul in care mi s-a facut sete (afara - 573 de grade Celsius), in mintea mea usor deranjata, sticla a capatat o forma falica, drept pentru care nu a apucat sa-si indeplineasca scopul, ajungand in secunda urmatoare intr-un cos de gunoi (marire tie, Primaria Capitalei, ca sunt cosuri de gunoi pe marile bulevarde si doar acolo).

Intr-o cu totul alta ordine de idei, am fost la "Public Enemies". Johnny, my love, cand ( :))) ) citesti aceste randuri, vei stii ca ai parte de toata stima mea ca ai salvat un scenariu si o regie cu prea multe clisee. Dupa umila mea parere de amatoare. Dar, sa fim seriosi: "Simt ca imi suna ceasul. Si cand iti suna ceasul...iti suna ceasul". Si in scena urmatoare moare. WTF?!

In rest, dragut si atat. Tipa de langa mine a plans. N-am inteles de ce.

Tentativa de reculegere

Ieri, Eva s-a intors dintr-o minivacanta, de la care astepta ceva ce tocmai a realizat ca nu stie cum sa obtina si ca exista o mare probabilitate sa nici nu o obtina prea curand...linistea si pacea cu ea insasi. "Fantomele trecutului" n-au parasit-o nicio clipa. Din contra, i-au fost alaturi pas cu pas, chiar si acolo unde n-aveau ce cauta si, mai ales, atunci cand n-aveau ce cauta.

A ajuns la deprimanta concluzie ca s-ar putea sa fie nevoie sa le accepte asa cum sunt, fara sa-si puna intrebari in plus si fara sa incerce sa le indeparteze sau sa le faca sa devina realitate.

Acum, traieste cu speranta ca mai tarziu, candva, isi va aduce aminte de ele cu zambetul pe buze. Si acum se gandeste la ele cu zambetul pe buze, dar un altfel de zambet...unul amar. Poate se va schimba intr-un zambet duios si intelegator. Este, insa, constienta ca va mai trece mult timp pana atunci si pana una alta se intoarce la durerea zilnica ce o poarta si o apasa, fara sa-i dea un ragaz sa respire aerul proaspat al linistii.

Banca singuratica

Intr-o seara seminoroasa de martie, Eva incerca sa rupa putintel rutina si se gandi sa-si viziteze prietena pe care a neglijat-o atata timp...bancuta singuratica din Cismigiu. "Tot sola, draga mea? De fiecare data te gasesc asa..."

De ce e singuratica? Pentru ca este o bancuta pentru o persoana. Si prima oara cand au interactionat, Eva s-a gandit "Bancuta asta o sa fie intotdeauna singura..." Aceasta prietena pretioasa, care nu cere niciodata nimic si intotdeauna asculta, statea, ca intotdeauna, pe o margine de lac. Eva incerca din rasputeri sa-si goleasca mintea de toate gandurile adunate peste zi, peste saptamana, peste ultimele luni. Era ea, o bancuta singuratica, 2 salcii, un lac fara apa, o cola si o tigara. Incet, incet, oamenii din jurul ei au inceput sa dispara. Si-a dat seama ca se afla langa o anume terasa...un loc care ii oferea o amintire deosebit de placuta si care...nu mai exista. Fusese terasa unde il reintalnise pe Alex. In locul ala isi hotarase in ziua aceea urmatorii 3 ani din viata, fara sa-si dea seama. Probabil, daca si-ar fi dat seama, s-ar fi speriat si ar fi fugit. Dar scuturand praful de pe aceasta amintire...si-a dat seama ca nu regreta nimic din toate cate i s-au intamplat alaturi de Alex, absolut nimic. A reusit ce si-a propus acum cateva luni: sa le transforme pe toate intr-o amintire deosebit de frumoasa. Poate datorita echilibrului de care avea atunci parte si dupa care acum tanjeste.

"O sa vina si alte vremuri..." isi sopti Eva, cu ochi durerosi pentru ca uitase sa clipeasca. Un batranel care statea pe o alta bancuta de o persoana (dar cu totul altfel, bancuta domnului avea o personalitate usor...ostila, nicidecum la fel de prietenoasa ca bancuta Evei) si care citea incruntat ziarul "Libertatea" si scotea din cand in cand cate un "tzatzait" enervant, se uita inspre ea pentru o clipa si dadu din cap dezaprobator. Eva ii zambi. Domnul nu mai intelese nimic si isi vazu in continuare de tabloidul sau.

Lumina crepusculara si frigul care o smulgea din gandurile de peste zi ii faceau bine. "Te voi vizita mai des...promit...dar acum fug inapoi la oameni si la rigurozitatea lor". Eva pleca tremurand, cu inima putin mai usoara si zambi in timp ce trecea pe langa locul unde fusese terasa aceea.

Ce faci cand toata lumea vrea ceva de la tine?

E...atunci ce dracu' faci? Hai sa zicem ca o perioada poti sa-i multumesti pe toti sau, macar, pe multi dar cand ajungi la capatul rabdarilor? Unii vor bani, altii vor sa ai grija de ei, unii sunt nemultumiti de modul cum te comporti, altii de cum nu te comporti etc etc...bla bla bla. In ultimul timp am ajuns sa-mi doresc din ce in ce mai mult sa plec "Undeva, departe...." sa nu mai vad pe nimeni cunoscut. Ideal ar fi sa nu vad chiar pe nimeni.

Any suggestions?!

Rachel getting married

O sa scriu postul asta la persoana I pentru ca nu pot altfel. Tocmai am terminat de vazut "Rachel getting married" si m-a dat peste cap. Probabil multi dintre voi o sa zica ca e o incercare mai mult sau mai putin reusita de a copia filmele europene...dar pentru mine a avut un impact special. Filmul e foarte...stufos, acopera foarte multe aspecte, dezbate foarte multe teme...Pe scurt: este vorba de o fosta dependenta de droguri (Anne Hathaway) care se intoarce de la rehab just in time pentru nunta interrasiala a surorii ei. Apar diferite conflicte...pe de-o parte, frustrarea surorii mai mari (cea care se marita) pt ca niciodata nu a fost in centrul atentiei, pe de alta parte frustrarea surorii mai mici ca nu poate fi ca cealalta, vinovatia pe care o simte pentru moartea fratelui...singurul lucru care le uneste e dorinta ca mama lor sa le dea mai multa atentie, ea fiind cea care pleaca prima de la nunta fiicei. Tatal este, de asemenea, in situatia ingrata de a fi fericit pentru fiica cea mare, de a o proteja pe fiica cea mica, de a uita de moartea fiului.

Din punctul meu de vedere...toti si niciunul sunt de condamnat. Fiecare este egoist in felul lui. Mai putin tatal, care incearca sa le mearga tuturor bine. Mama le marginalizeaza pentru ca ii aduc prea multe amintiri dureroase si prefera sa isi concentreze eforturile asupra noului sot. Fiica cea mare vrea sa aiba parte de o singura zi in care ea este in centrul atentiei. Fiica cea mica se intoarce acasa cu speranta ca lucrurile nu vor mai sta asa...dar asta nu se intampla.

Pe mine, filmul asta m-a emotionat intr-un fel ciudat pentru ca mi-am revazut propria viata in el. Parintii mei au divortat cand eu aveam 12 ani, iar sora mea 3. N-am fost niciodata tipul de copil extra rasfatat si mega copilaros, eu nu faceam tampenii decat foarte rar, am fost genul de copil cuminte si la locul lui. Dar in momentul in care cineva trebuia sa fie indeajuns de matur pentru mama care ratacea pe strazi si nu mai gasea drumul spre casa, indeajuns de matur pentru sora mea care avea nevoie de un al doilea parinte, nu mi-am mai permis niciun fel de copilarie. Ma identific cu sora cea mare, pentru ca n-am avut ocazia sa fiu copil. De fapt, am avut dar n-am stiut ca trebuie sa ma grabesc si sa profit de ea si sa fac prostii si tot tacamul. Sau, poate, le-am facut si pe astea, dar eram prea mica si nu mai tin minte. Cred ca de fapt, asta vrem toti, nu? Amintiri. Sora mea s-a simtit mai tot timpul in umbra mea. Probabil pentru ca am fost prea parinte si o intimidam ca sa ma asculte, in loc sa fiu sora (incerc sa repar greseala asta cat mai e timp dar e al dracului de greu), poate si pentru ca am avut suficienta dragoste de la Dumnezeu incat sa-mi iasa cam toate bine...nu foarte bine, dar bine...chiar daca uneori am avut parte de suturi, s-au dovedit a fi binevenite. In fine...long story short, la finalul filmului mi-am dat seama ca tata si sotia lui o sa fie primii care o sa plece de la nunta mea. Si asta m-a intristat peste masura. Chiar azi m-am intalnit cu el si mi-a povestit conflictele dintre sotia lui si fiica ei...as fi vrut sa dezbatem conflictele din familia noastra mai degraba...dar asta e viata.

Oricum, uitati-va la film.

Alb murdar de februarie

Intr-o zi de vineri (retineti, este foarte important pentru a descrie starea de spirit a personajului. Deci, e vineri), Eva statea la birou, usor racita, cu nasul intr-un buchet de zambile, primite de la un coleg ce se doreste a fi galant, cu un parfum absolut incantator si privea pe geam intrebandu-se "Care e scopul ninsorii in februarie?! Unde erai in decembrie tu, zapada?". S-ar declara foarte fericita daca n-ar fi iarna decat in luna decembrie. Iar intre 1 si 5 ianuarie sa inceapa sa infloreasca copacii, sa apara ghioceii si sa nu se mai intoarca Fulgul! Pana la 1 decembrie...Zapada dupa ce au trecut sarbatorile nu face decat sa deprime...pentru ca parca accentueaza si mai mult gri-ului orasului astuia pe care, de altfel, Eva il iubeste la nebunie (e vorba de Bucuresti)!

Intre timp, zambilele miros la fel de frumos si duc cu gandul la un Bucuresti cu parfum de Paris...

Avem nevoie de rebranding de tara

Cum sunt romanca si mandra de asta, nu pot sa nu fiu usor scandalizata de situatia din Italia. In ultimele zile, am citit acuzatii din ce in ce mai xenofobe la adresa noastra. Cea care m-a uimit si intristat in cea mai mare masura a fost cea in care se spune ca romanii sunt specializati in violuri. Este tragic ca in anul 2009, guvernul unei tari care se doreste a fi "foarte" european lanseaza astfel de acuzatii la adresa altui popor. Cel mai grav este faptul ca din aceasta cauza sufera mii de romani nevinovati si muncitori care nu vor decat sa traiasca o viata linistita intr-o tara pe care au crezut-o ceva mai civilizata decat cea din care au plecat. Asta e o ironie usturatoare. Nu pot sa nu fiu de acord cu Daciana Sarbu care a trimis guvernului Berlusconi o scrisoare in care il ruga pe acesta sa nu puna semnul egal intre infractori si romani.

Pe de alta parte, stim cu totii cine sunt si, mai ales, din ce etnie fac parte, cei care au savarsit faptele atat de criticate de italieni. Doamne fereste, nu sustin ca toata etnia rroma ar trebui condamnata sau marginalizata, nimic de genul asta. Dar trebuie sa recunoastem o anumita..."inclinatie" a rromilor catre infractionalitate. Aceasta situatie nu exista doar in Italia, exista si aici, pe plaiurile noastre. Insa, guvernul romanesc nu acorda la fel de multa atentie ca cel italian. Probabil este nevoie de cativa italieni care sa violeze cateva romance, pe teritoriu romanesc inainte sa se sesiseze cineva si sa ia niste masuri.

In fine, ce se intampla este trist. Mai ales, in conditiile in care Berlusconi este cunoscut a fi un om foarte corupt, cu numeroase acuzatii, un om care manipuleaza legea dupa bunul plac si in asa fel incat sa se puna pe sine in siguranta.

Iata un paragraf dintr-un articol pe care l-am citit recent si despre care cred ca este graitor:

A billionaire who owns Italy’s largest private media empire, Mr. Berlusconi has been repeatedly convicted of corruption, only to see the charges overturned on appeal or wither when statutes of limitations lapsed. He has pleaded not guilty in each case. The more Mr. Berlusconi works the system to his advantage, the more Italians seem to admire him.

“There is a part of Italian society that thinks it is scandalous that there is a prime minister who has faced so many charges, who has huge conflicts of interest,” said Sergio Romano, a columnist for the newspaper Corriere della Sera. “It’s probably a minority, but it is quite vocal.”

Gasiti articolul integral aici:
http://www.nytimes.com/2009/02/18/world/europe/18italy.html?pagewanted=1&th&emc=th

First day

Eva a implinit astazi un an de cand lucreaza. A primit diferite urari: unii i-au spus “La multi ani”, altii i-au spus “La cat mai putini ani”, altii i-au spus “La putini ani, dar prolifici”. Isi aduce aminte de prima zi de lucru. Era o zi friguroasa si tatal ei a fost cel care a dus-o la interviu, spunandu-i “parca ieri te duceam in carca, iar acum te duc la serviciu”. Era timida, era emotionata, era dezamagita de primul job. Era o munca de rutina, nimic exciting. Singurul lucru care a facut-o sa nu fuga pe usa a fost independenta aceea pe care credea ca i-o va oferi acest lucru. Era un copil. Se gandea ca asta e sentimentul de salariat. I s-a pus in brate un teanc de facturi, I s-a aratat ce trebuie sa faca cu el, a fost condusa la un birou. Timp de 4 ore nu s-a miscat de pe scaun, iar cand a plecat, in sfarsit, a rasuflat usurata. Rezistase. Asa au decurs si urmatoarele 5 luni, pana cand I s-a oferit un alt job, in cu totul alt domeniu. De data aceasta, cea care a condus-o la interviu a fost mama ei, mult mai emotionata decat ea. Poate pentru ca fiica ei urma sa-i calce pe urme si se simtea mandra, cine stie? A acceptat fericita, chiar daca programul era mai lung, ar fi avut mai multe atributii, responsabilitati mai apasatoare, dar urma sa faca ceva cunoscut ei, ceva care stia sigur ca ar fi implinit-o, oricat de greu ar fi fost. A intalnit oameni simpatici, a intalnit si mori de vant. Azi, recapituleaza toate momentele frumoase, dar si pe cele urate, pe care le-a trait in acest prim an de adult. Si toate cate I s-au intamplat in viata personala . Isi da seama ca a fost poate unul din cei mai interesanti ani din viata ei. S-a despartit de un iubit care gandea altfel decat ea, s-a indragostit din nou, a iubit altfel decat a crezut ca o sa fie vreodata capabila. Timp de cateva luni, a trait cu convingerea ca viata ei ar fi un subiect bun de telenovela. Mai in gluma, mai in serios. A urmat rutina. Apoi alte mori de vant. Intr-un final, azi, isi da seama ca n-are niciun motiv sa se planga. Are o viata pe care altii ar invidia-o. Poate cea mai buna invatatura pe care putut-o trage din toate intamplarile de anul asta a fost ca o vorba buna, un zambet cald si tonul vocii pot face minuni. Chiar si in fata unor oameni care au intimidat-o. I-a luat un an sa ajunga la concluzia asta. Altora le ia zeci de ani. Azi a fost fericita. Maine…cine stie? Viata e complicata.

Barbatii din viata mea

Prietenul cel mai bun

Ne-am cunoscut in momentul in care incepea restul vietii mele, al vietii lui si al multor altora. Ne-am simtit bine unul langa celalalt si am devenit apropiati. Putem sa glumim pe seama celuilalt fara sa ne suparam si cel mai important e ca putem sa tacem fara sa ne simtim stanjeniti. Sunt complet deschisa in prezenta lui si in bratele lui ma refugiez cand am nevoie de un umar pe care sa plang. Poate aici a fost “greseala” mea. Cumva, intre toate discutiile libere, momentele in care radeam, ne tachinam sau faceam alte lucruri impreuna, a intervenit altceva…ceva care parea ca o sa strice ordinea in care ma simteam atat de bine. Eu l-am privit ca pe un suflet geaman, care stie sa-mi dea un sfat, care stie sa ma critice si pentru care nu trebuie sa fac eforturi deosebite sa-l multumesc, sau sa-l pastrez langa mine. El m-a privit ca pe “femeia vietii” lui. Nu pot sa nu ma intreb ce l-a determinat sa se indragosteasca de mine…e singurul barbat care m-a vazut in momentele mele de slabiciune, de prostie, de teama…el e singurul caruia i-am aratat toate partile pe care am incercat sa le tin ascunse fata de barbati in general. Sau asta cauta barbatii? Pe cineva care are nevoie de ei? Nu m-am ferit sa-i spun ca am nevoie de el, pentru ca asa e si nu mi-a fost frica. Singurul lucru care lipseste sunt fluturasii…Stiu ca daca am deveni un cuplu, as fi linistita…si poate in timp as ajunge sa fiu si fericita…dar n-ar fi corect fata de niciunul. Amandoi meritam pe cineva care sa ne faca sa ne simtim in al noualea cer. Iar eu nu-i pot oferi asta. Si nici el mie. In momentul in care a inteles ca nu putem fi mai mult decat cei mai buni prieteni din lume, mi-a dat drumul…m-a lasat sa-mi urmez drumul. Dar nu a plecat de langa mine. Nu pot decat sa-i fiu recunoscatoare.

Tipul de pe net

In urma cu cateva luni, dupa o relatie de cativa ani, am decis sa ma despart de iubitul meu. Stiam de mult ca o sa se intample, era ceva nefiresc, ceva care venea din partea mea, nu a lui. Dupa certuri interminabile, dupa luni de zile de conflicte in care niciunul nu era multumit de ceea ce primea de la celalalt, am spus “Gata”. Nu mai avea niciun rost sa mai incercam, asa cum am facut de atatea ori. A fost greu. Foarte greu. O amica m-a "cuplat" online cu un prieten foarte bun de-al ei, ca sa ma ajute sa trec mai usor peste. Initial, m-am speriat, nu eram pregatita pentru cineva nou. Apoi am aflat ca locuieste in alt oras si m-am linistit. Eram la adapost. Am vorbit, am impartasit idei, fotografii, amintiri…de curand, am ajuns la momentul in care mi-a spus ca impun o bariera intre ‘’noi’’, ca uneori sunt rece, ca ar trebui sa las garda mai jos. Eu nici nu stiam ca era vorba de un ‘’noi”, sau ca tin garda sus. Am ramas putin blocata. Este un tip care le are pe toate si poate chiar ar merge ceva intre noi…daca n-ar locui in celalalt capat al tarii. Eu am nevoie de cineva care sa fie langa mine, nu inteleg relatiile la distanta, sau cel putin pe cele lungi si la distanta. Intre noi nu are cum sa fie ceva mai mult decat o aventura…o data la cateva luni, in cel mai bun caz. Mi-a exprimat si clar si mai putin clar dorinta lui ca noi sa fim impreuna intr-o buna zi. Insa eu nu pot nici sa concep acest lucru.

And the guy who has it all…

Stau si ma gandesc…de ce nu ma multumesc cu prietenul cel mai bun…care chiar ma iubeste si ar face orice sa fiu fericita si el ar fi fericit numai pentru ca m-ar vedea zambind, sau sa ma mut in orasul in care sta tipul de pe net…cu care as avea un inceput nou, as lua-o de la zero, fara prejudecatile in care traim cu totii in mediul nostru, fara cunostintele care ii fac pe ceilalti sa te eticheteze. Asa cum am mai facut o data, as putea sa o fac si acum. In schimb…stau si astept. Il astept pe tipul cu care am avut ceva deosebit, ceva pe care cuvintele nu-l pot descrie, dar care s-a terminat mult prea repede. E tipul pe care il vad zilnic si pe care nu pot sa-l uit. Cele mai dureroase sunt intrebarile…monologul interior…incepand cu “ce-ar fi fost daca?”, continuand cu “oare se mai gandeste la mine?” si “oare e fericit fara mine?” si terminand cu “oare voi sti vreodata?”. Este barbatul care m-a facut sa ma simt nesigura. Este barbatul care se uita intr-un anumit fel la mine si care ma atrage ca un magnet, care atunci cand ma atinge pe cap, sau pe umar, ma face sa tremur, al carui parfum ma imbata si a carui simpla prezenta ma face sa ma simt ca un copil. Este barbatul pe care il vreau si nu stiu daca il mai pot avea. Este singurul barbat…care m-a determinat sa-l pun pe el mai presus de mine si sa nu ma simt umilita in postura asta. Este barbatul pentru care nu pot sa plang, pentru ca lacrimile curg in interior, iar numele lui doare...doare al dracului de tare. Este barbatul de la care nu vreau decat sa stea in aceeasi camera cu mine. Este fiinta cu a carui imagine in minte, ma trezesc dimineata si adorm seara. Orice gest, orice privire ma zgandare si ma chinuie. Nu stiu daca mai simte ceva pentru mine, nu pun intrebari al caror raspuns nu vreau sa-l stiu…dar si eu fac acelasi lucru . N-as putea suporta sa fiu “prietena cea mai buna, indragostita de el”. Nu am atata putere.

Si pana la urma...? Care e scopul intregului tambalau? Unii ii iubesc pe altii, altii ii iubesc pe unii...Oare iubim pe cineva doar atata timp cat nu-l putem avea? O sa fim si noi vreodata jumatate din cuplul de batranei care se plimba prin Cismigiu, tinandu-se de mana? Si cine o sa fie cealalta jumatate? De ce mai trecem prin toate astea daca tot ne-am nascut murind?