Rachel getting married

O sa scriu postul asta la persoana I pentru ca nu pot altfel. Tocmai am terminat de vazut "Rachel getting married" si m-a dat peste cap. Probabil multi dintre voi o sa zica ca e o incercare mai mult sau mai putin reusita de a copia filmele europene...dar pentru mine a avut un impact special. Filmul e foarte...stufos, acopera foarte multe aspecte, dezbate foarte multe teme...Pe scurt: este vorba de o fosta dependenta de droguri (Anne Hathaway) care se intoarce de la rehab just in time pentru nunta interrasiala a surorii ei. Apar diferite conflicte...pe de-o parte, frustrarea surorii mai mari (cea care se marita) pt ca niciodata nu a fost in centrul atentiei, pe de alta parte frustrarea surorii mai mici ca nu poate fi ca cealalta, vinovatia pe care o simte pentru moartea fratelui...singurul lucru care le uneste e dorinta ca mama lor sa le dea mai multa atentie, ea fiind cea care pleaca prima de la nunta fiicei. Tatal este, de asemenea, in situatia ingrata de a fi fericit pentru fiica cea mare, de a o proteja pe fiica cea mica, de a uita de moartea fiului.

Din punctul meu de vedere...toti si niciunul sunt de condamnat. Fiecare este egoist in felul lui. Mai putin tatal, care incearca sa le mearga tuturor bine. Mama le marginalizeaza pentru ca ii aduc prea multe amintiri dureroase si prefera sa isi concentreze eforturile asupra noului sot. Fiica cea mare vrea sa aiba parte de o singura zi in care ea este in centrul atentiei. Fiica cea mica se intoarce acasa cu speranta ca lucrurile nu vor mai sta asa...dar asta nu se intampla.

Pe mine, filmul asta m-a emotionat intr-un fel ciudat pentru ca mi-am revazut propria viata in el. Parintii mei au divortat cand eu aveam 12 ani, iar sora mea 3. N-am fost niciodata tipul de copil extra rasfatat si mega copilaros, eu nu faceam tampenii decat foarte rar, am fost genul de copil cuminte si la locul lui. Dar in momentul in care cineva trebuia sa fie indeajuns de matur pentru mama care ratacea pe strazi si nu mai gasea drumul spre casa, indeajuns de matur pentru sora mea care avea nevoie de un al doilea parinte, nu mi-am mai permis niciun fel de copilarie. Ma identific cu sora cea mare, pentru ca n-am avut ocazia sa fiu copil. De fapt, am avut dar n-am stiut ca trebuie sa ma grabesc si sa profit de ea si sa fac prostii si tot tacamul. Sau, poate, le-am facut si pe astea, dar eram prea mica si nu mai tin minte. Cred ca de fapt, asta vrem toti, nu? Amintiri. Sora mea s-a simtit mai tot timpul in umbra mea. Probabil pentru ca am fost prea parinte si o intimidam ca sa ma asculte, in loc sa fiu sora (incerc sa repar greseala asta cat mai e timp dar e al dracului de greu), poate si pentru ca am avut suficienta dragoste de la Dumnezeu incat sa-mi iasa cam toate bine...nu foarte bine, dar bine...chiar daca uneori am avut parte de suturi, s-au dovedit a fi binevenite. In fine...long story short, la finalul filmului mi-am dat seama ca tata si sotia lui o sa fie primii care o sa plece de la nunta mea. Si asta m-a intristat peste masura. Chiar azi m-am intalnit cu el si mi-a povestit conflictele dintre sotia lui si fiica ei...as fi vrut sa dezbatem conflictele din familia noastra mai degraba...dar asta e viata.

Oricum, uitati-va la film.

Alb murdar de februarie

Intr-o zi de vineri (retineti, este foarte important pentru a descrie starea de spirit a personajului. Deci, e vineri), Eva statea la birou, usor racita, cu nasul intr-un buchet de zambile, primite de la un coleg ce se doreste a fi galant, cu un parfum absolut incantator si privea pe geam intrebandu-se "Care e scopul ninsorii in februarie?! Unde erai in decembrie tu, zapada?". S-ar declara foarte fericita daca n-ar fi iarna decat in luna decembrie. Iar intre 1 si 5 ianuarie sa inceapa sa infloreasca copacii, sa apara ghioceii si sa nu se mai intoarca Fulgul! Pana la 1 decembrie...Zapada dupa ce au trecut sarbatorile nu face decat sa deprime...pentru ca parca accentueaza si mai mult gri-ului orasului astuia pe care, de altfel, Eva il iubeste la nebunie (e vorba de Bucuresti)!

Intre timp, zambilele miros la fel de frumos si duc cu gandul la un Bucuresti cu parfum de Paris...

Avem nevoie de rebranding de tara

Cum sunt romanca si mandra de asta, nu pot sa nu fiu usor scandalizata de situatia din Italia. In ultimele zile, am citit acuzatii din ce in ce mai xenofobe la adresa noastra. Cea care m-a uimit si intristat in cea mai mare masura a fost cea in care se spune ca romanii sunt specializati in violuri. Este tragic ca in anul 2009, guvernul unei tari care se doreste a fi "foarte" european lanseaza astfel de acuzatii la adresa altui popor. Cel mai grav este faptul ca din aceasta cauza sufera mii de romani nevinovati si muncitori care nu vor decat sa traiasca o viata linistita intr-o tara pe care au crezut-o ceva mai civilizata decat cea din care au plecat. Asta e o ironie usturatoare. Nu pot sa nu fiu de acord cu Daciana Sarbu care a trimis guvernului Berlusconi o scrisoare in care il ruga pe acesta sa nu puna semnul egal intre infractori si romani.

Pe de alta parte, stim cu totii cine sunt si, mai ales, din ce etnie fac parte, cei care au savarsit faptele atat de criticate de italieni. Doamne fereste, nu sustin ca toata etnia rroma ar trebui condamnata sau marginalizata, nimic de genul asta. Dar trebuie sa recunoastem o anumita..."inclinatie" a rromilor catre infractionalitate. Aceasta situatie nu exista doar in Italia, exista si aici, pe plaiurile noastre. Insa, guvernul romanesc nu acorda la fel de multa atentie ca cel italian. Probabil este nevoie de cativa italieni care sa violeze cateva romance, pe teritoriu romanesc inainte sa se sesiseze cineva si sa ia niste masuri.

In fine, ce se intampla este trist. Mai ales, in conditiile in care Berlusconi este cunoscut a fi un om foarte corupt, cu numeroase acuzatii, un om care manipuleaza legea dupa bunul plac si in asa fel incat sa se puna pe sine in siguranta.

Iata un paragraf dintr-un articol pe care l-am citit recent si despre care cred ca este graitor:

A billionaire who owns Italy’s largest private media empire, Mr. Berlusconi has been repeatedly convicted of corruption, only to see the charges overturned on appeal or wither when statutes of limitations lapsed. He has pleaded not guilty in each case. The more Mr. Berlusconi works the system to his advantage, the more Italians seem to admire him.

“There is a part of Italian society that thinks it is scandalous that there is a prime minister who has faced so many charges, who has huge conflicts of interest,” said Sergio Romano, a columnist for the newspaper Corriere della Sera. “It’s probably a minority, but it is quite vocal.”

Gasiti articolul integral aici:
http://www.nytimes.com/2009/02/18/world/europe/18italy.html?pagewanted=1&th&emc=th

First day

Eva a implinit astazi un an de cand lucreaza. A primit diferite urari: unii i-au spus “La multi ani”, altii i-au spus “La cat mai putini ani”, altii i-au spus “La putini ani, dar prolifici”. Isi aduce aminte de prima zi de lucru. Era o zi friguroasa si tatal ei a fost cel care a dus-o la interviu, spunandu-i “parca ieri te duceam in carca, iar acum te duc la serviciu”. Era timida, era emotionata, era dezamagita de primul job. Era o munca de rutina, nimic exciting. Singurul lucru care a facut-o sa nu fuga pe usa a fost independenta aceea pe care credea ca i-o va oferi acest lucru. Era un copil. Se gandea ca asta e sentimentul de salariat. I s-a pus in brate un teanc de facturi, I s-a aratat ce trebuie sa faca cu el, a fost condusa la un birou. Timp de 4 ore nu s-a miscat de pe scaun, iar cand a plecat, in sfarsit, a rasuflat usurata. Rezistase. Asa au decurs si urmatoarele 5 luni, pana cand I s-a oferit un alt job, in cu totul alt domeniu. De data aceasta, cea care a condus-o la interviu a fost mama ei, mult mai emotionata decat ea. Poate pentru ca fiica ei urma sa-i calce pe urme si se simtea mandra, cine stie? A acceptat fericita, chiar daca programul era mai lung, ar fi avut mai multe atributii, responsabilitati mai apasatoare, dar urma sa faca ceva cunoscut ei, ceva care stia sigur ca ar fi implinit-o, oricat de greu ar fi fost. A intalnit oameni simpatici, a intalnit si mori de vant. Azi, recapituleaza toate momentele frumoase, dar si pe cele urate, pe care le-a trait in acest prim an de adult. Si toate cate I s-au intamplat in viata personala . Isi da seama ca a fost poate unul din cei mai interesanti ani din viata ei. S-a despartit de un iubit care gandea altfel decat ea, s-a indragostit din nou, a iubit altfel decat a crezut ca o sa fie vreodata capabila. Timp de cateva luni, a trait cu convingerea ca viata ei ar fi un subiect bun de telenovela. Mai in gluma, mai in serios. A urmat rutina. Apoi alte mori de vant. Intr-un final, azi, isi da seama ca n-are niciun motiv sa se planga. Are o viata pe care altii ar invidia-o. Poate cea mai buna invatatura pe care putut-o trage din toate intamplarile de anul asta a fost ca o vorba buna, un zambet cald si tonul vocii pot face minuni. Chiar si in fata unor oameni care au intimidat-o. I-a luat un an sa ajunga la concluzia asta. Altora le ia zeci de ani. Azi a fost fericita. Maine…cine stie? Viata e complicata.