Rachel getting married

O sa scriu postul asta la persoana I pentru ca nu pot altfel. Tocmai am terminat de vazut "Rachel getting married" si m-a dat peste cap. Probabil multi dintre voi o sa zica ca e o incercare mai mult sau mai putin reusita de a copia filmele europene...dar pentru mine a avut un impact special. Filmul e foarte...stufos, acopera foarte multe aspecte, dezbate foarte multe teme...Pe scurt: este vorba de o fosta dependenta de droguri (Anne Hathaway) care se intoarce de la rehab just in time pentru nunta interrasiala a surorii ei. Apar diferite conflicte...pe de-o parte, frustrarea surorii mai mari (cea care se marita) pt ca niciodata nu a fost in centrul atentiei, pe de alta parte frustrarea surorii mai mici ca nu poate fi ca cealalta, vinovatia pe care o simte pentru moartea fratelui...singurul lucru care le uneste e dorinta ca mama lor sa le dea mai multa atentie, ea fiind cea care pleaca prima de la nunta fiicei. Tatal este, de asemenea, in situatia ingrata de a fi fericit pentru fiica cea mare, de a o proteja pe fiica cea mica, de a uita de moartea fiului.

Din punctul meu de vedere...toti si niciunul sunt de condamnat. Fiecare este egoist in felul lui. Mai putin tatal, care incearca sa le mearga tuturor bine. Mama le marginalizeaza pentru ca ii aduc prea multe amintiri dureroase si prefera sa isi concentreze eforturile asupra noului sot. Fiica cea mare vrea sa aiba parte de o singura zi in care ea este in centrul atentiei. Fiica cea mica se intoarce acasa cu speranta ca lucrurile nu vor mai sta asa...dar asta nu se intampla.

Pe mine, filmul asta m-a emotionat intr-un fel ciudat pentru ca mi-am revazut propria viata in el. Parintii mei au divortat cand eu aveam 12 ani, iar sora mea 3. N-am fost niciodata tipul de copil extra rasfatat si mega copilaros, eu nu faceam tampenii decat foarte rar, am fost genul de copil cuminte si la locul lui. Dar in momentul in care cineva trebuia sa fie indeajuns de matur pentru mama care ratacea pe strazi si nu mai gasea drumul spre casa, indeajuns de matur pentru sora mea care avea nevoie de un al doilea parinte, nu mi-am mai permis niciun fel de copilarie. Ma identific cu sora cea mare, pentru ca n-am avut ocazia sa fiu copil. De fapt, am avut dar n-am stiut ca trebuie sa ma grabesc si sa profit de ea si sa fac prostii si tot tacamul. Sau, poate, le-am facut si pe astea, dar eram prea mica si nu mai tin minte. Cred ca de fapt, asta vrem toti, nu? Amintiri. Sora mea s-a simtit mai tot timpul in umbra mea. Probabil pentru ca am fost prea parinte si o intimidam ca sa ma asculte, in loc sa fiu sora (incerc sa repar greseala asta cat mai e timp dar e al dracului de greu), poate si pentru ca am avut suficienta dragoste de la Dumnezeu incat sa-mi iasa cam toate bine...nu foarte bine, dar bine...chiar daca uneori am avut parte de suturi, s-au dovedit a fi binevenite. In fine...long story short, la finalul filmului mi-am dat seama ca tata si sotia lui o sa fie primii care o sa plece de la nunta mea. Si asta m-a intristat peste masura. Chiar azi m-am intalnit cu el si mi-a povestit conflictele dintre sotia lui si fiica ei...as fi vrut sa dezbatem conflictele din familia noastra mai degraba...dar asta e viata.

Oricum, uitati-va la film.